Recent, s-a adoptat modificarea parțială a textului legal (art. 14 lit. a) din Legea 51/1995) care prevedea cazurile de nedemnitate ale avocatului. Obiecția de neconstituționalitate formulată asupra modificării a fost respinsă și textul a pleacat la promulgare. El va arăta cam așa:
Este nedemn de a fi avocat: a) cel condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă la pedeapsa închisorii de un an sau mai mare pentru săvârșirea cu intenție a unei infracţiuni, infracțiune pedepsită cu pedeapsa închisorii având un minim special de cel puțin un an și reprezentând infracțiune contra vieții, infracţiune contra patrimoniului, infracţiune contra înfăptuirii justiţiei, infracţiune de corupţie sau de serviciu, infracţiune de fals, infracţiune care aduce atingere unor relaţii privind convieţuirea socială, infracţiune contra securităţii naţionale sau o infracţiune de genocid, contra umanităţii și de război, dacă până la data verificării stării de nedemnitate nu a intervenit reabilitarea, amnistia post-condamnatorie sau dezincriminarea faptei.
Propunerea de modificare a plecat din Consiliul UNBR către Parlament și a ajuns adoptată într-o formă oarecum modificată (a se vedea aici forma inițial adoptată în Senat). În esență însă, ea și-a păstrat limitele sugerate de la nivelul UNBR.
Când, în trecut, s-a solicitat barourilor părerea, Adunarea Generală a Baroului Cluj din 2019 a transmis un text modificator în următorul format:
Este nedemn de a fi avocat: a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate în exercitarea profesiei de avocat sau în legătură cu aceasta.
Rațiunea din spatele unei astfel de propuneri era aceea de a lega nedemnitatea avocatului direct de infracțiunile comise în exercitarea sau în legătură cu profesia, oricare ar fi ele. La urma urmei, ideea nedemnității în exercitarea unei profesii trebuie să aibă legătură cu acea profesie.
Evident, pot fi purtate discuții în contradictoriu dacă nedemnitatea nu ar trebui să se raporteze la comiterea oricărei infracțiuni, dacă o astfel de abordare ar fi echilibrată într-un stat de drept sau excesivă prin raportare la restrângerea dreptului unei persoane de a-și câștiga existența prin exercitarea profesiei pentru care s-a pregătit. Discuția ar fi prea lungă și poate prea filosofică pentru a o purta acum, așa că o las pentru altă dată.
Totuși, simt nevoia să vă spun că problema mea cu textul legal care urmează să intre în vigoare este lipsa de conținut pe care aceasta a ajuns să-l aibă. Chiar dacă el este constituțional prin prisma criticilor de neconstituționalitate respinse de Curte (a se vedea, în rezumat, aici), nu înseamnă că nu este un text legal care, în mare parte, conduce la concluzii de-a dreptul absurde. La urma urmei, o prevedere legală care nu-și atinge scopul pentru care a fost edictată, nu face decât să se dea drept ceva ce în realitate nu este. Cum ar veni: simulează.
O enumerare limitativă a unor categorii de infracțiuni denotă o alegere arbitrară, supusă oricând criticilor, pentru că atunci când faci o astfel de alegere, decizi care valori sunt mai importante pentru evaluarea moralității și a demnității avocatului. Și e ușor să intri pe o pantă foarte alunecoasă!
Așa că mă întreb:
De ce în enumerare intră omorul (ca partea a capitolului „infracțiuni contra vieții”) dar nu intră LVCM-ul, care are același rezultat ca omorul?
Care poate fi considerată piramida morală a textului legal amintit, când în enumerare intră întreg titlul privind infracțiunile contra patrimoniului, dar din titlul privind infracțiunile contra persoanei sunt alese doar cele contra vieții? E mai grav că un avocat fură, decât că violează sau că face trafic de minori?
Ca să fie totul și mai ironic, divulgarea secretului profesional (art. 227 CP) nu intră printre infracțiunile care atrag nedemnitatea avocatului, nu doar pentru că nu face parte dintre categoriile enumerate (fiind tot în titlul privind infracțiuni contra persoanei) , dar și dacă ar fi făcut, minimul special al infracțiunii este sub un an, nefiind astfel îndeplinită una dintre condițiile suplimentare reținute de textul legal.
Îmi amintesc cum la unul dintre congresele UNBR anterioare, după ce se adoptase modificarea art. 45 alin. 6 din Legea 51/1995 care stabilea că avocatul răspunde penal pentru divulgarea informațiilor confidențiale ale clientului, președintele UNBR de atunci se bătea foarte mândru cu pumnul în piept de ceea ce realizase. Vezi doamne, ne dublu-asumam (text aplicabil exista oricum, în prevederea de la 227 CP) că avocatul răspunde penal dacă nu-i este loial clientului. Răspunde, da, dar nu-l face nedemn să exercite în continuare profesia (în cazul acesta pentru că este un text dintr-o lege specială)! Mișto, nu?!
Să nu mai discutăm de faptul că enumerarea se oprește la categoriile de infracțiuni preluate din Codul penal, infracțiunile sau categoriile de infracțiuni din legile speciale fiind, se pare, inaccesibile avocaților ca subiecți activi. E puțin probabil ca avocații să fie condamnați pentru evaziune fiscală, spălare de bani sau trafic de droguri, nu? Așa zic și eu.
Când enumerarea limitativă a categoriilor de infracțiuni suferă limitări suplimentare, infracțiune comisă cu intenție, al cărei minim special este de cel puțin un an, pare că legiuitorul a făcut tot posibilul să creeze un text cât mai rar aplicabil.
Situația absurdă creată de limitarea minimului special la cel puțin un an face ca, de exemplu, infracțiunea de asistență și reprezentare neloială (art. 284 CP) care este o incriminare dedicată avocatului, să nu atragă nedemnitatea acestuia, pentru simplul motiv că minimul special este de 3 luni.
N-am un final apoteotic. De fapt, n-am un final. Am doar un zâmbet amar în colțul gurii.
Avocatura Altfel 